Pas cu pas

Mulţumesc celor care mă urmăresc şi care ştiu definiţia criticii constructive.

Am spus că voi povesti cum am ajuns aici, prin ce am trecut, cum am gândit în trecut şi cum gândesc acuma. Cel mai important lucru pentru mine e să simt un fior pe şira spinării când fac un lucru.

Prima întălnire cu acest sentiment a fost la 200 de metrii deasupra aerodromului din Baia Mare din decolarea la mosor. Atunci, în acel moment am ştiut că asta aş vrea să fac toată viaţa; zborul - un virus care nu dispare niciodată. A fost să nu fie, însă în acei doi ani petrecuţi pe aerodrom am învâţat multe lucruri care m-au ajutat în viaţă: răbdare, curaj şi insistenţă.














































Am părăsit plaiurile mioritice şi am început fizica iar pe parcurs mi-am dat seama că nu e de mine, nu simt nimic, doar gol şi neîmplinire.
















După trei ani de zile m-am lăsat iar din cauza unor probleme de familie m-am apucat de lucru, nu oriunde ci-n construcţii - fostul loc de muncă pentru imigranţi - cu ajutorul unui bun prieten, Olimpiu.














Am reuşit să-mi pun bani deoparte timp de 16 luni iar în acea perioadă am avut timp de gândire, ce să fac? trebuia să fie ceva care să-mi provoace satisfacţie, să mă facă să simt acel fior pe şira spinării. În timp ce eram la o lucrare de amenajare interioară, de rigips, am purtat o scurtă discuţie cu un arhitect care mi-a spus despre existenţa unei şcoli superioare de artă unde era şi fotografie.

Prin octombrie m-am dus la sediul şcolii şi acolo l-am întâlnit pe Mario R., un profesor, un maestru care m-a ghidat de la prima întâlnire.

Cu fotografia m-am întâlnit cam pe la 14, 15 ani cu o cameră compactă, puţin mai târziu un bun prieten mi-a împrumutat un SLR cu două obiective iar în clasa a XI-a şi a XII-a am început să experimentez un pic. Unele din fotografiile din album de sfârşit de curs le-am făcut chiar eu pentru că serviciile care ni le-au dat o firmă de "fotografie" din oraş erau jalnice.

Am decis să-mi joc mâna şi am pariat cu tot ce aveam: din banii strânşi mi-am luat un echipament care să-mi permită să pot lucra. Am intrat într-o asociaţie unde am încercat să fac o revistă, a fost greu, a fost frumos, dar eu dupa 6 numere m-am retras. Am avut de învăţat o lecţie dură şi de acolo: când să zic NU, când să recunosc oameni cu potenţial, când şi cum să dau cu pumnul în masă, cum şi unde să caut potenţiali clienţi.

În 2007 am dat examenul de admitere, am cumpărat biografia recomandată de Mario şi nu am avut probleme. Am avut multe voci care-mi spuneau că-mi pierd vremea, că nu va ieşi nimic din acest lucru; mi se rupea undeva de aceste persoane.

Tot în 2007 am întâlnit alţi maeştrii: Paco C. - la ora sa am primit cei mai mulţi pumni, nu de la el ci de la colegi care reuşeau să impacteze prin fotografiile lor. Eu dominam tehnica, însă fotografiile mele erau reci. La orele lui Paco C. am avansat cel mai mult la nivel de compoziţie, de ceea ce spune o fotografie. Pe urmă la orele lui Enrique A. am învăţat mai multă tehnică iar de la Mario R. tehnică pe analogic şi iluminare.

foto: Enrique Algarra











Am studiat mulţi fotografi, mai ales cum lucrează, am citit cărţi atât tehnice cât şi conceptuale iar la urmă am tras o concluzie: fii tu însuţi. Cea mai grea parte a fost să-mi dau seama şi să mă accept aşa cum sunt. Pe parcurs am avut parte de multe frustrări, nopţi nedormite în care îmi puneam întrebări: cum, ce, de ce, pentru ce? Cred că toată lumea care a trecut de un anumit nivel creativ a trecut prin astfel de momente, să se simtă pierdut, fără inspiraţie, totul în ceaţă.

În 2007 am avut prima sesiune de modă - mulţumesc Andreei şi lui Gabi, Oanei, Roxanei şi Xantei - iar în vara lui 2008 am continuat: o d-şoară în roşu, medic dentist, două vecine de ale mele din România. Am încercat şi fotografia de peisaj, de arhitectură, produs, un pic din tot şi mi-am dat seama că-mi place publicitatea şi arhitectura.








































În anul 2 al cursului, 2008 am intrat într-o criză. Orele nu mai erau cele din primul an şi a trebuit să caut o echipă de lucru. Am luat pe lângă mine multe persoane, am lucrat cu toţi colegii mei dintre care doar cu o colegă am putut scoate rezultate bune, restul erau smiorcăiţi, se plângeau de orice lucru, ba unii căutau ZEN-ul!

Am început să-mi caut o bursă de studiu, căci în anul III nu mai sunt cursuri, doar proiectul final de fotografie, iar eu vroiam să invăţ mai mult. Am căutat în Germania toate şcolile de fotografie şi am scris la 8, am primit răspuns pozitiv de la 3 iar de acolo am ales ce-a fost mai bun. Am trimis portofoliul pe hârtie şi am fost acceptat. Anul acesta în 5 Octombrie plec spre Braunschweig. După Germania altă bursă, încă nu e clar, dar va fi de minim 6 luni.

În vara lui 2008 mulţumită d-nului Tibi de la FotoEuropa, Baia Mare am putut să relizez primele calibrări ale monitoarelor şi să creez profile de culoare pentru laboratorul său digital. Pentru mine a fost un pas important iar cel care mi-a dat sfaturi a fost tot mentorul meu, Mario. În această perioadă am învăţat ce înseamnă gestiune de culoare.




















Norocul a fost să o întâlnesc pe Sara, o colegă din anul I. După prima sesiune cu ea mi-am dat seama de potenţialul pe care-l are. Gândeşte ca şi mine: caută soluţii la probleme, nu le amplifică, nu se plânge de nimic ce ţine de sesiunile foto: nici de materialul puţin pe care-l avem, nici de căldură, nici că e mult, nici că e greu. Fiind balerină de la 3 ani de zile mi-am dat seama că de la ea pot învăţa multe despre expresivitatea corporală. Iar în fotografie îi place publicitatea şi modă.




















Prin luna martie am început practica într-un studio de fotografie ce face fotografie de produs. I-am întălnit pe Paco S. , Maria şi Susana care timp de aproape 3 săptămâni mi-au dat lecţii de pre-producţie şi pentru prima dată am pus mâna pe o cameră tehnică digitală. Aici am înţeles că o fotografie bună necesită multe ore de muncă. În timp de 8 ore se făceau la o masă de lucru maxim 2 fotografii. În ultima zi, Paco S. mi-a dat o lecţie magistrală de iluminare şi am realizat fotografia cu motocicleta. Tot aici am dat de Luerzer's Archive, o revistă ce mi-a schimbat cu totul viziunea -> asta e ceea ce doresc să fac!




















În acest an s-a organizat un schimb de servicii între departamentul de design modă şi cel de fotografie. Aşa am întâlnit-o pe Sandra. I-am trimis portofoliul, i-a plăcut şi am început colaborarea. Până acuma avem la activ 6 sesiuni foto cu Sandra iar împreună cu Sara 15.
Sandra, designerul cu care lucrăm, şi ea ca noi, elevă anul acesta a câştigat premiul I la design modă la concursul pentru tineri din această zonă: Valencia Crea.














Sandra e în practică la un atelier de modă din centrul oraşului iar designerul care are magazinul şi atelierul ne-a văzut fotografiile. S-a pus în contact cu noi şi ne-am întâlnit. Ne pune la dispoziţie model, creaţiile sale şi dacă mai avem nevoie de ceva se rezolvă.

M-am gândit să facem primele încercări de fotografie CGI - Computer Graphics Imagery - de modă, ceva simplu însă imposibil cu Photoshop. Până acuma eram legat de mâini şi picioare, însă saptămâna viitoare porneşte la drum staţia de lucru mobilă, aka - graphic portable workstation - şi astfel voi putea să intru din nou in Maya şi să realizez primele teste.

În această perioadă mi-au intrat diferite lucrări: arhitectură, nunţi, produs. Momentan nu trăiesc din fotografie, lucrez ca ospătar la barul familiei - e un bar sărac - şi strâng bani pentru Germania. Însă nu trece o săptămână fără o sesiune foto sau nicio zi fără Photoshop.

Nimic nu e gratis, nimic nu e uşor iar cei care cred că baţi din palme şi se rezolvă totul se înşală. La început poate ţi se cere să lucrezi gratis, însă există un avantaj: experimentezi, faci ceea ce vrei şi pui fotografii la portofoliu.

Am avut mare grijă să ascult sfaturi de la cei care au ajuns sus; dacă aş fi luat în serios pe toţi aş fi ajuns la sapă de lemn. Mulţi din jurul meu se uită la mine urât, dar zis pe româneşte: mi se rupe! Atâta timp cât insint asupra unui lucru şi se vede evoluţia sunt pe drumul cel bun.

Cât despre clienţi... Nu accept orice. Îmi impun condiţiile şi cer ce mi se cuvine - nimic mai mult, nimic mai puţin. Dacă nu mi se dă ceea ce cer nu fac. Un bun prieten de al meu, cu peste 5 firme la activ în viaţă mi-a spus: "Odată ce ţi-ai dat pantalonii jos, toată lumea ţi-o trage! Ţine-i sus! E bine să fii aşa de la început!"

Cu toate persoanele de la care am învăţat am rămas şi voi rămâne în contact.

E important să lucrezi cu oameni serioşi, care se dedică din plin. Mi-a trebuit ceva timp să-mi găsesc astfel de oameni, dar s-a meritat.

Am omis multe lucruri, însă în câteva fraze cam asta ar fi!
Numai Bine!